Un Absent Prezent.

Şi iar toate-s triste.

Şi azi ca şi ieri –

Potop de dureri.

Şi visul apune

În negrul destin...

Şi vremuri mai bune

Nu vin, nu mai vin,

Şi nici mângâieri...

Şi iar toate-s triste,

Şi azi ca şi ieri...

(George Bacovia, „Piano“)

Hei :). M-am hotărât, ca de azi înainte totuşi să public în acest blog, ce-mi aparţine (Bianca Maria Stanciu) gândurile şi sentimentele mele, prin scrierile unor autori deja cunoscuţi. Enjoy!

„Mi-am dat seama că nu se gândea întotdeauna la o eventuală despărţire; asemenea gânduri, cumplite, le respingea cu dârzenie întreaga ei fiinţă. Dar bănuia că viaţa aceasta, trăită împreună clipă de clipă, miracolul acela, a două făpturi necontenit prezente una pentru alta, nu va putea dura. Îşi dădea seama, zărindu-mă uneori în faţa raftului cu cărţi, că în curând mă va cuprinde vechea mea patimă, şi că atunci munca mă va fura de lângă ea ceasuri şi zile întregi. Ştia că setea mea de creaţie, de scris, a fost numai adormită, că ea nu va putea fi definitiv stinsă. Se împăcase cu acest destin - despărţirea noastră pentru lungi, chinuitoare intervale - dar l-ar fi voit cât mai târziu împlinit.

Câteodată îşi spunea că e imorală cu dragostea ei strivitoare, că un om nu poate trăi fără să muncească şi mai ales un artist nu are dreptul să-şi îngroape talentul într-o dragoste fericită. şi pentru fiinţa ei cinstită îndoielile acestea erau chinuitoare. Dar întotdeauna sfârşea prin a-şi spune că, moral sau imoral, bine sau rău, toate acestea n-au nimic de-a face cu adevărata, tainica dragoste; că întâlnirea noastră este singurul lucru esenţial, real, iar toate celelalte - muncă, creaţie, talent, onoare şi câte vor mai fi - nu preţuiesc nimic, căci toate sunt zădărnicii omeneşti ale pământului...“

(Mircea Eliade, Nuntă in cer)

Hmm, mi-e lene sincera sa fiu, dar pentru ca nu vreau sa pacatuiesc, o sa-i fac pe plac in continuare. Am primit un mesaj, pe care il puteti vizualiza la comentariile postarii precedente. Cineva... nu stiu cine, dar presupun, imi multumea ca cica i-am facut reclama. Asa o fi. Sunt persuasiva in tot ceea ce fac. Dar sunt singura de un lucru... sunt scumpa da...merci. Exista momente, cand eu - Bianca - Maria - Bi - sunt rea, si enervant de stresanta, atunci cand par ca stiu, atat de bine, ceea ce vreau. Da stiu... si va va placea volumul meu de poezii :).
Sunt obosita si lipsita de chef acum. Dar fericita ca am vazut un film ce-mi place. Sunt fericita ca ideile nu ma parasesc. Sunt multumita ca pe mine, una, creativitatea ma cuprinde in bratele ei :). Dar sa revin la ea, caci se pare ca vrea sa fie bagata in seama. Simtea nevoia poate... recunosc, nu i-am mai dat mesaje. Asa sunt oamenii...cand ii ignori, te intreaba "de ce?" Ehh.... ce mai conteaza.

Atat. E pentru tine. Daca nu ai parte de creativitate si vrei sa fii vazuta, spune-mi mie. [Nu era greu.] Nu trebuia sa furi din palma mea, cand ea putea fi a ta :).

Bianca.

Copyright Bianca Maria Stanciu
Toate drepturile rezervate: Bianca Maria Stanciu

Tocmai am fost anunţată că o persoană, care nu doar citeşte ceea ce public eu in acest blog, ci şi copiază. (http://sinuciderea-unei-umbre.blogspot.pt/2011/03/incolora-intr-o-lume-palida.html ; http://sinuciderea-unei-umbre.blogspot.pt/2011/05/anesteziati.html ; http://sinuciderea-unei-umbre.blogspot.pt/2011/02/cenusa-sentimentului-pierdut.html).

Copyright Bianca Maria Stanciu
Toate drepturile rezervate: Bianca Maria Stanciu

Cu gândul la tine m-am trezit în noapte,
Iar cu îngerii tăi am făcut păcate...
Te-am înşelat cu spiritul tău,
Şi-am realizat ca ţi-l iubesc…
Spre satisfacţia părerilor de rău.

Tăcerea vie concepută în capul nopţii
M-a capturat complet în al tău ermetic ego
Ca mai apoi zborul efemer
Să-mi ofere un moment de neuitat
Cu al tău suflet însetat.

Ne-am îmbrăcat în versuri literare
Şi împreună am dezlegat misterul.
Am vindecat timpul
Şi ne-am părăsit magia visată
Pentru o realitate adevărată.

Pe patul dimineţii acum stăm amândoi…
Ne ascultăm glasurile
Colorăm prezentul, uităm trecutul
Şi ne îmbătăm în sarea buzelor tale,
Anesteziaţi fiind în fiecare răsuflare.

A fost găsită gravată în organul ei fibrilat. Crezând că este praf care s-a aşezat de-a lungul timpului, cercetătorul „ştiinţifico-laconic“ de la institutul mortalităţii nejustificate, încearcă să îndepărteze cenuşa gravată cu un suflu puternic. Uimit că tot organismul a trepidat,în urma suflului, dar acest posibil organ cu formă neprecisă a rămas nemişcat, iar gravura prăfuită nu s-a aruncat în moleculele aerului, scrutătorul ştiinţific, încalcă regulile institutului şi „împrumută“ forma neprecisă, ca s-o analizeze în laboratorul său...
Deşi a ajuns foarte târziu acasă, cercetătorul se închide în laborator cu forma de organ. Odată aşezată pe masă, ferestrele se deschid larg lasând un vânt rece şi puternic să împrăştie haos onomatopeic şi spaimă tânărului cercetător, dar acesta încearcă să nu se panicheze, îndreptându-se totodată spre ferestre ca să le închidă, murmurând vorbe liniştitoare cenuşei gravate, ce s-a risipit pe tavan.
Pot spune că tânărul a reacţionat foarte bine, în secunda în care a observat forma unei inimi pe tavan prafuită, spunându-i că nu o va ţine închisă, ci doar vrea să o salveze. Atunci şi vântul a înţeles că ceea ce are el de transmis, poate aştepta…
Trec zeci de minute, timp în care tânărul cercetător se gândeşte la ceea ce poate face… suflă, vorbeşte, se urcă pe masă, atingând cu mâna forma respectivă… iar ea i se aşează în palmă şi tremură… fibrilează, se gravează iar, chiar în faţa tânărului, transformându-se într-o formă incertă… Era atât de obosit…dar voia foarte mult să rezolve acest mister…deschide iar ferestrele, şi roagă vântul să sufle… dar ceea ce el un ştia, e că în spatele lui se forma, mai mult decât o formă, mai mult decât o inimă…era o persoană… şi atunci când el închidea fereastra renunţând, o anume „ea“ îl atinge…
„Îţi multumesc! M-ai privit, şi mi-ai citit cenuşa... Nu te-ai speriat de sentimentul care voia să mă pătrunda cu ajutorul unor bătăi de vânt, şi m-ai salvat dându-l afară, în aer, acolo unde îi este locul...“
Tânărul nu crede ceea ce vede în faţa ochilor, întrucăt roagă creaţia cenuşei înviate să nu îl sperie, şi să îi dea voie să doarmă... Oboseala lui era neexplicabilă, atât de grea, căci nici nu putea conştientiza ceea ce se întâmpla exact în laboratorul său.
Pleacă, şi se trânteşte în pat... [Va urma]

Acum ti-e umbra prafuita intr-o idee. Totul s-a intamplat cand credeai ca sunt o vaga intamplare intempestiva in universul tau. Acum incerci sa readuci prezentul printr-o pata ancorata in complicitatea adevarului perfid al iubirii mele.
Insa zerul orb nu te lasa sa-mi patrunzi privirea, atacandu-te cu o ceata, care imi blocheaza reflexia, exercitata in ai tai ochi.
Ma cauti prin oamenii dimprejur. Ii posedezi dorind sa ajungi la mine. Nu stii cum sa treci de treapta care iti impiedica directia, si intri in corpul celui mai bun prieten.
Ai gresit...Te faci neinsemnat intr-o lume orizontala blocata in traficul minciunii. Imi deteriorezi sentimentele si te joci cu gandirea neinteleasa, producandu-mi perceptii paranoice.
Bineinteles, nu uiti de sfaturi care imi dezvolta dragostea pentru o minciuna ca tine. Ma ajuti sa trec peste abandonul societatii retrase in adancuri straine, si primesti sarutul palid al multumirii mele. Ai primit ce ti-ai dorit, traind in corpul altei persoane. Ti-ai atins scopul insa nu si demnitatea.

Atunci totusi iti iubeam interesul insipid de a ma fura in lumea ta palida, dar tot
ceea ce ai reusit, a fost indepartarea ta de culoare. Sufletul ti s-a retras, iar trupul imprumutat si-a gasit speranta alaturi de mine.
Cat timp l-ai concediat, el s-a indragostit de pulsul geloziei ingropat in amintire. Da... are legatura cu ceea ce ti-a dat de inteles afirmatia precedenta. Te-a inselat...de aceea, tu, acum esti mort.